Ion – live de la ora de română

Realismul se impune ca miscare culturala in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in Franta revolutionara ce repudiază idealismul fichtian, romantismul desuet, optând pentru o forma de mimesis in virtutea careia opera artistica este “oglinda purtata de-alungul unui drum” (Stendhal).

Realismul se orientează spre aparenta banalitate culturală în structura careia încearcă să identifice o cauzalitate pentru a sublinia unitatea si organicitatea lumii dintr-o perspectivă critică de natură să reordoneze universul.Scriitorul obiectiv si impartial devine secretarul societatii consemnând veridic faptele, pictând tipuri umane, cercetând cauzele si efectele sociale, psihologice, etice ale acestora, reconstituind în opera literară viaţa însăşi, concretul provocator.

O importanţă deosebită se acordă construirii tipurilor umane determinate social, aflate sub semnul verosimilului pentru că naratorul trebuie să facă portretul fizic al unui individ, să descrie obiceiurile sale şi să surprindă de asemenea talia exactă a omului şi chiar greutatea sa. Deşi operează asemenea clasicului cu noţiunea de tip, tipicitate, tipologie, scriitorul realist surprinde complexitatea reflexiv-afectivă a personajelor de o diversitate derutantă, o adevărată “comedie umană”.

Tehnica narativă predilectă este derularea cinematografică ce subordonează mai multe procedee:
-viziunea panoramică;
-focalizarea;
-secvenţionarea;
-flash-ul;
-contrapunctul;

Universul sferic de o masivitate zdrobitoare este sugerat de structura arhitecturală a textului, paralelismul şi simetria părţilor, a capitolelor, corespondenţa simbolică a titlurilor, intersecţia firelor epice în raport cu evoluţia evenimentelor şi viziunea auctorială, tehnica anticipării faptelor.

Aspirând la crearea impresiei de viaţă autentică, la surprinderea totalităţii complicate a realului, scriitorul exaltează în abordarea speciei celei mai ample a epicului în proză, romanul.

Romanul (def) este o specie a genului epic în proză cu structură complexă determinată de mai multe planuri narative care dezvoltă intrigi paralele, antrenând personaje individualizate printr-o pluritate de tehnici şi procedee artistice.

În cadrul evoluţiei realismului românesc se poate vorbi de “momentul Rebreanu” în care prozatorul uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa in complexitatea ei socială şi psihologică, Rebreanu rămâne la romanul frescă socială palpitând de dramatism.

Publicarea romanului “Ion” în anul 1920 în 2 volume la editura “Viaţa românească” este primită cu entuziasm, marcând prima delimitare substanţială de tradiţionalismul începutului de secol XX.

Roman frescă, doric după teoretizarea romanului lui Nicolae Manolescu în studiul “Arca lui Noe”, opera rebreniană “Ion” se încadrează  în cea de-a doua perioadă a curentului artistic denumită realismul dur sau realismul obiectiv.

Evenimente de geneză care favorizează apariţia sa sunt cele de factură antropologică scena la care autorul  este marotr cu ţăranul, scrisorile primite de la sora sa în care îi descrie scena în care Rododica, fata unui ţăran bogat este bătută cumplit de tatăl său pentru că o necinstise cel ami bicisnic ţărani din sat. Discuţia cu Ion Pop al Glanetaşului a cărui patimă pentru pământ va fi transferată personajului eponim şi de factură metatextuală autorul având şi un bogat exerciţiu nuvelistic.

Tema o constituie lupta tăranului român pentru pământ într-o societate împărţită între săraci şi bogaţi mesajul fiind acela că dorinţa de pământ (peste limitele normalităţii) duce inevitabil la dezintegrarea morală a individului.

Sub aspect documentar si etnografic romanul oferă suficiente argumente pentru afirmaţia lui George Calinescu: “Ion e un poem epic, o capodopera de măreţie liniştită”. Hora duminicală, bătaia feciorilor, naşterea unui prunc la câmp, tocmeală, nunta,spînzurarea câciumarului Avrum şi apoi a Anei, sărutarea pământului, muncile câmpului sunt aspecte ce conferă cărţii caracterul monografic.

Povestea ascensiunii si prabusirii lui Ion surprinde defapt intreaga existenta a satului transilvan de altă dată. Lumea ţărănească, cu straturile ei sociale, vizibil delimitate, lumea intelectualităţii săteşti (învăţătorul, preotul, primarul, notarul), datele specifice legate de horă, nuntă, toate alcătuiesc un caleidoscop ce dă caracterul realist al romanului.

Romanul este în concepţia criticului Constantin Ceopraga “un corp sferoid care se termina precum a inceput” prin descrierea drumului ce se indreapta spre pripas, topos literar, prin care se decupează un univers al ficţiunii pentru ca in final să se revină la imaginea drumului parcurs in sens invers. Aceasta reprezintă o simbolica iesire din lumea cartii, a fictiunii.

Personificat cu ajutorul verbelor se desprinde, aleargă, urcă etc drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţia metatextuală avănd rolul unei rame ce separă planul real de cel ficţional.

Arhitectura romanului susţine la nivel macrotextual funcţia epică de interpretare. Romanul este alcătuit din 2 părţi opuse şi complementare, coordonate ale evoluţiei interioare a personajului principal: glasul pământului şi glasul iubirii. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolif nefast) sunt semnificative cum ar fi “zvârcolirea” “iubirea” “noaptea” “ruşinea” “nunta” fiind defapt motive anticipative ce prefigurează drama protagonistului.

Conflictul central reprezintă lupta pentru pământ în satul tradiţional unde posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama eroului este drama universala a taranului sarac. Mândru şi orgolios, conştient de calitătile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea adevărată şi cea dictată de avere.

Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu este dublat de conflictul interior între glasul pământului si glasul iubiriii. Aceste 2 chemări lăuntrice nu-l aruncă într-o situaţie limită pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi despre unele conflicte secundare care ajută la conturarea personajelor cum ar fi intre Ion şi Simion Butunoiu pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc mai întâi pentru Ana apoi pentru Florica.

Dincolo de aceste aspecte se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (ţăran) şi o forţă mai presus de individ şi anume: pământul – stihie. Defapt destinul personajului nu este marcat doar de confruntările cu semennii sai ci mai ales in relatie cu pământul.

Tehnica planurilor paralele prezintă viaţa tărănimii şi a intelectualităţii rurale, trecerea de la un plan narativ la altul făcându-se prin alternanţă şi înlănţuire. Viaţa personajelor se desfăşoară după legile interne ale lumii lor şi evoluează paralel. Amestecul lor este dezaprobat de unele personaje (cum ar fi doamna Herdelea, soţia învăţătorului care face observaţie învăţătorului Herdelea deoarece a vorbit cuţăranii din sat) dar interferenţa lor este inevitabilă. Rama lui Ion este astfel declanşată de o vorbă aruncată inconştient de Titu Herdelea şi anume: “Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bună voie, trebuie să-l sileşti”. După cum şi drama învăţătorului este dictată de mărturisirea lui Ion că îi scrisese jalba care îl scăpase de temniţă.

La nivel microtextual funcţia epică de interpretare se realizează prin tehnica modernă a contrapunctului şi anume: prezentarea aceleaşi teme în planuri diferite (cum ar fi: nunta tărănească a Anei corespunde în planul intelectualităţii cu nunta Laurei). Prin intermediul acestui procedeu se pun în evidenţă secvenţe narative, episoade simetrice şi antitetice care conferă aspect polifonic acţiunii.

Acţiunea romanului începe într-o dumincă în care locuitorii satului Pripas se află la horă. În expoziţiune sunt prezentate principalele presonaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea horei traditionale, someşana, este o pagină etnografică memorabil ă prin portul popular, paşii specifici şi viguarea dansului susţinut de muzica lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului (univers închis) este o descătuşăre dionisiacă de simfonii. Aşezarea privitorilor indică şi relaţiile sociale. Cele două grupuri de bărbaţi respectă stratificarea socială şi economică: fruntaşii satului, primarul, cheaburii, discută separat de restul ţărănimii aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnitaţii umane, fapt redat şi prin comportamentul protagonistului: “pe delături, ca un câine la uşa bucătăriei trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”.

Intelectualii satului (preotul Belciug şi familia învăţătorului Heldelea) vin să privească petrecerea poporului “fără însă a se amesteca”.

Rolul acestui joc ancestral – hora este acela de a asigura coeziunea comunităţii săteşti şi de a facilita întemeierea noilor familii dar numai prin respectarea principiului economic. Astfel hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă marchează începutul conflictului.

Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, şi confruntarea verbală cu Ion pe care îl numeşte “hoţ şi tâłhar” pentru că încearcă să-i ia fata constituie intriga romanului. Ruşinea pe care o simte flăcăul îi va trezi dorinţa de răzbunarea umilindu-l pe bătrân prin faptul că o lasă pe Ana însărcinată şi îl determină să i-o dea de soţie.

Desfăşurarea acţiunii îl surprinde pe erou încercând să obţină într-un timp foarte scurt foarte mult pământ prin seducerea Anei şi forţarea tatălui ei să accepte căsatoria. Simţindu-se înselat după nuntă pentru că nu primise acte pentru pământul – zestre, Ion începe să o bată pe Ana şi să o izgonească de acasă mereu. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani în care fata era doar “o victimă tragică”. Sinuciderea acesteia nu trezeşte nici un sentiment de milă sau vinovăţie în sufletul soţului pentru că Ana şi fiul ei Petrişor nu sunt nimic mai mult decât simple garanţii asupra pământurilor. Ca dovadă nici chiar moartea propriului copil nu îl opreşte din drumurile lui după Florica, măritată acum cu George.

Deznodământul este previzibil, Ion fiind ucis de soţul Floricăi, întors acasă înainte de vreme cu sapa (aici sapa este considerat instrument al destinului).

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă ultimului. El are o familie ce trebuie întreţinută: soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi 2 fete de măritat dar fără zestre (Laura şi Didi) în plus casa sa este zidită pe lotul bisericii cu învoirea preotului. Cum relaţiile tensionate dintre cei doi devin mai evidente, învătătorul se simte ameninţat, întrând în conflict şi cu autorităţile austro-ungare, îl legătură cu problemele sale de conştiinţă naţională.

Preotul Belciug, pe de altă parte, este un caracter tare visul său fiind acela de a construi o biserică nouă, lucru ce se întâmpla spre finalul romanului.

O scenă importantă care este şi una din cheile fundamentale ale înţelegerii mesajului romanului o reprezintă cea a sărutului pământului. Acest gest-ritual executat de Ion surprinde simbioza primordială dintre ţărani şi glie, atracţia pământului reuşind să acapareze orice alt sentiment.

Încadrarea acestei opere literare în categoria romanelor tradiţionale este atestată de numeroasele aspecte monografice zugravite de autor. De la început se impune imaginea horei element străvechi al tradiţiei populare, se aud acorduri ale Someşanei, ale Învârtitei iar destindele vor evolua alături sau se vor întretăia dând naştere unor situaţii indedite.

Antologică este scena naşterii pe câmp, când Ana trăieşte durerile paroxistice ale facerii iar nunta este surprinsă realist cu menţionarea datinii. Aceasta tine trei zile, alaiul este impresionant: “calaretii pocneau mereu din pistoale, lautarii îsî frângeau degetele cântând”.

Moartea este un motiv frecvent al romanului şi încheie violent dramele. Eroii vor sfărşi tragic: Ion ucis de George Bulbuc iar Ana prin sinucidere. Ca în orice roman şi aici numărul personajelor care participă la acţiune este mare, acestea având diferite roluri în desfăşurarea acţiunii.

În centrul romanului se află figura lui Ion – personaj principal si eponim, monumental şi simbolic prin tragismul său, figură emblematică realizată prin tehnica basoreliefului. Exponent al ţărănimii din dorinţa de a avea pământ el este o individualitate prin modul în care îl obţine: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă.

Trăsăturile morale ale acestui presonaj reies indirect prin faptele, gândurile şi atitudinile lui precum şi din relaţiile cu celelalte presonaje, elocventă fiind scena de la horă